Cântecul Iubirii

Sub plopii-nalţi, fremătători,
De lângă râul ce se-ngână
Cu-al morii cântec monoton
Şi-n unde lunecând suspină,


Stăteam privind atent spre Soare
Cum zarea-n flăcări o scălda
Şi-un cântec prinde să-nfioare
Un suflet singur ce tânjea...


Cântarea-l arde, dureroasă
Şi vocii nu-i mai pune frâu.
Se-nalţă caldă, mlădioasă,
Pe-acordul moară, plopi şi râu.


Când zbuciumată e, ca marea
Tălăzuindu-se-n furtună,
Când lină, tristă ca visarea
Târzie, sub un clar de lună.
.......................................................................
.
Din luncă fete-n stol se-ntorc
Râzând voioase pe-nserat.
Şi-o clipă, au rămas pe loc
S-asculte glasul de bărbat.


O clipă...şi apoi s-au dus
Spre satul lor din nou râzând
Şi s-au pierdut către Apus
Iar cântul le-a fugit din gând...
...................................................................

Din furtunatica lor ceată
Care-a trecut nepăsătoare
În urmă s-a oprit o fată,
Ghicind în cântec o chemare.

Se-apropie încet de locul
Unde străinul călător
Încearcă să aprindă focul
Şi cântă cu atâta dor.

“- Ce cântec e acesta, oare,
Din drumul meu de m-a oprit ?
L-ascult şi sufletul mă doare
De parcă el mi l-a vrăjit ! ”


“- Acesta-i Cântecul Iubirii,
Chemarea inimii spre Soare,
Filonul sfânt, Speranţa Firii,
De nu-l urmezi, Speranţa moare ! ”


Băiat şi fată au pornit
Strângându-se uşor de mână...
Se pierde cântu-n zări adânci,
Iar ei se pierd sub clar de Lună.

1958

Iubesc...

Simt inima că-mi bate tot mai tare,
Zadarnic mai încerc s-o ţin în frâu.
Avânt îşi ia, cântând fără-ncetare,
Iar gândul ar lega-o cu un brâu.

Ruşine-mi e cuiva să povestesc-
Ca pe-o comoară taina o păstrez
Şi nimeni nu ghiceşte că iubesc,
Că-n nopţi cu lună eu la el visez.


Au înţeles doar ochii mari, adânci,
Că gându-mi zboară către el hoinar
Şi simt puterea de-nverzite lunci,
A ochilor, cum mă atrage iar.


Se-ascunde vântu-n părul blond, rebel,
Ca vara printre spicele de grâu
S-a cuibărit şi ceru-n ochi la el...
Iubirea mea, cum să te ţin în frâu ?


Îl vezi şi tu, senin şi zâmbitor,
Cum trece şi mă lasă fără grai -
Îmi pare că-i un vis rătăcitor
Şi-mi este drag ca soarele bălai.

august 1957

Ca o adiere

Nu-i fată de crai şi nici de-mpărat
Şi nici frumuseţe vestită,
Dar sufletu-i este izvor minunat,
Iubeşte viaţa cu dor nesecat,
Cu dragoste nemărginită.


Iar şoapta ce tainic pătrunde prin geam,
Venind din străfunduri de lume,
O chiamă să vadă tăcutul ocean
Pe care plutesc fără ţintă de ani
Corăbii de-argint fără nume.

Ea pasul şi-l poartă uşor, fermecat
De zvonul cel tainic, ce vine
Pe strunele inimii sale cântat.
Şi, cu capul uşor pe fereastră plecat,
Răspunde chemării divine:


“-Hei ! Cine-i pribeagul, acest călător
Ce-şi poartă chemarea prin lume,
Ce pare mânat totdeauna de-un dor,
Cu arc şi săgeţi ca un zeu zburător.
Hai, spune: el are un nume?”

Doar ramurii care îi bate-n fereastră
Îi spune că ştie cuvântul...
În ochii ei mari e o teamă firească.
Dar, un şuier venit dinspre zarea albastră
Prelung îi şopteşte: “-Este Vââântul!”

Dar iată-l! Zglobiu şi gingaş , ea îl vede
Cum vrea printre frunze să treacă.
Străbate cu freamăt prin mantia verde
Şăgalnic se joacă prin buclele-i negre,
Îi fură-un sărut, apoi pleacă!

S-a dus ca un vis şi se-afundă în zare,
În grabă străbate Pământul...
Ea simte că inima-i bate mai tare,
Năvalnic răsună în ea o chemare:
Să plece şi ea ca şi Vântul!

Dar Vântul ce-n ramuri tot face popas
Şi fata sărută hoţeşte,
El, care sol de furtuni a rămas,
A norilor neagră cortină a tras
Şi Luna zâmbind se iveşte.


E Zâna Iubirii. Cu mers maiestos
Se plimbă-n grădina de stele.
Privindu-şi supuşii cu zâmbet duios,
Revarsă o ploaie de raze în jos,
În calea pornirii rebele.


Iar fata, cu chipul ca-n vis luminat,
La lună privind îi zâmbeşte.
Cu gândul spre stele acum a zburat
Şi vise de aur din raze-a-nsăilat
Ca omul ce-n taină iubeşte.

(1956)

Miracol

Tatăl nostru, carele eşti în ceruri,
Fiinţa-ţi blândă, plină de iubire,
Străbate veşnic cosmicele geruri
Spre-a ajuta această omenire.

Ne dărui pâinea cea de toate zilele,
Prin taina sfintei liturghii mereu
Şi ne îndemni la toate slujbele:
“- Luaţi, mâncaţi, acesta-i trupul meu!”

Din vinul roşu, sfinţit în altar,
Ne-mpărtăşim de sfinte sărbători.
Sfioşi, primim rubinul dat în dar
Şi-ndemnul: “- Fiţi mai iubitori !

Împărăţia Ta e fără de sfârşit!
Şi să-nţeleg îmi este foarte greu
Acest miracol, ce s-a săvârşit,
Că Tu cu mine poţi să fii mereu!

Că Ţi-ai făcut intrarea triumfală
În mintea mea, de obicei rebelă,
Că inima-mi, de rugă, e capelă,
Iar pentru cânt de slavă – catedrală

Rugă (2)

Într-o zi, Doamne, m-am ivit
Şi-am năvălit în lumea asta,
Cu ţipăt straşnic de voinic
Pornit la luptă cu năpasta.

N-a fost doar o năpastă, Doamne,
La multe încercări m-ai pus...
Dar, iată, după-atâtea toamne,
Pot încă sta cu fruntea sus.

O, Doamne, simt, nu m-ai uitat
Pierdut în lanul suferinţei,
Căci, altfel, cum aş fi aflat
Şi bucuria biruinţei?

Privesc azi Răsăritul, Doamne,
Şi număr anii câţi s-au dus:
Te rog, dă-mi tot atâtea Toamne,
De astăzi, până la Apus!

30 octombrie 1990

Rugă (1)

Acum, la jumătate veac,
Spre Tine, Doamne-ndrept o rugă:
Dă-mi contra bătrâneţii leac
Şi nu-mi lăsa anii să-mi fugă.

Să-mi dai răgaz ochii să-mi bucur
Cu dansul lunilor ce trec,
Din suflet grijile să-mi scutur
Şi cu amicii să petrec.

Mai am de mers la nunţi, botezuri,
Misterul vieţii să-l dezleg
Şi din atâtea mii de crezuri,
Pe cel adevărat s-aleg.

Şi multe-aş vrea să mai fac, Doamne,
Cu dragoste şi-nţelepciune.
Te rog, mai dă-mi un veac de toamne
Cu zile aurii şi bune.


30 octombrie 1989

Coboară, Doamne !

Se-nalţă schela înspre creste
Dar pân-la Ceruri mult mai este,
Chiar dacă turla cea semeaţă
De norii trecători se-agaţă...

Lăcaşul sfânt, o mână-aleasă
L-a-mpodobit ca pe-o mireasă.
A zugrăvit în el toţi Sfinţii
Şi Mucenicii şi Părinţii.

Trăind în post şi rugăciune,
Departe de deşărtăciune,
Creştinu-ngenunchiat aşteaptă
Din Cer – o judecată dreaptă.

Privirea lui se-ndreaptă-n sus,
Spre Pantocratorul Iisus:
Coboară, Doamne, printre noi
Cu razele ce vin şuvoi !

S-auzi cântările de slavă,
Osana, liturghia gravă,
Ce Ţie îţi sunt închinate
Şi Maicei Tale Preacurate.

Ne este dor...

Mileniul a debutat cu ură,
Cu certuri şi dispute între fraţi...
Războiul ne-a ajuns în bătătură,
Dar nu ne vrem în el amestecaţi.


Ne este dor de Pace şi Iubire...
Ah, vino Doamne, iarăşi printre noi:
Îmbrăţişează iar întreaga omenire
Şi-aruncă curcubeie peste ploi !

Crucea de pe Caraiman

Navigând spre zări celeste
Nori uşori plutesc agale,
Se strecoară printre creste
Şi coboară până-n vale.


Azi, cu coama argintată
De o proaspătă ninsoare,
Caraimanul îşi arată
Fruntea-n Răsărit de Soare.


Privind Crucea ca prin ceaţă
Devin martor la mister:
Văd schimbarea Lui la faţă
Şi-nălţarea către Cer.


El, Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat,
În menirea Lui divină
Răstignit şi înviat.


-Cruce tandră ca Iubirea,
Unind Cerul cu Pământul,
Ţii în braţe omenirea
Cum îţi este Legământul.


-Cruce albă, luminată,
Perla lumilor creştine,
Mă simt bună şi curată
Când mă rog privind spre tine.


-Cruce sfântă, înălţată
Pe masivul Caraiman,
Ţie mă închin plecată,
Zi de zi şi an de an.

Cocoşul

Pe gard, eliberat de gravitaţie,
Stând încordat, e tot o aspiraţie.
Iar cântul său sonor e chintesenţă
De ideal, lumină şi cadenţă.

Curaj şi viaţă-n pieptul lui tresaltă,
Lovind în bolta Cerului înaltă,
Cu glasul ce răsună peste noapte
Şi-alungă somnul speriat de moarte.

Cocoșul, încordat, e tot un strigăt,
Un glas sonor spre ceruri înălțat,
Ca un semnal sau o chemare
Pornite din gâtlej codificat.

E trâmbiţa care anunţă zorii,
Săgeată repezită în tării,
Să sgâlţâie din somn nemuritorii,
Să-ntrebe de păcatul cel dintâi.

E parcă un protest sau o-ntrebare,
Spre cerul-albastru cum stă avântat,
Şi întrebarea n-are amânare:
“ –Mărite Doamne, Omul e iertat?”

Cocoşul arcuit e curcubeul,
In spaţii, peste timpuri aruncat,
Menit să-mpace Omul si cu Zeul,
Precum a fost în Munţii Ararat!

Plopul

La etajul patru e fereastra mea:
Nici la iarbă verde, nici lângă vreo stea.

Nu aud cum creşte tainic firul ierbii
Şi n-aud, în noapte, cum aleargă cerbii.

Meri în floare-şi saltă crengile rotate,
Drumul pân-la mine-l fac pe jumătate.

Doi Brăduţi din basme, frunţile semeţe
Îşi întind spre mine să le dau bineţe.

Sunt şi două beţe, între brazi şi măr:
Vântul când se-abate le ia în răspăr.

Fără supărare, beţele se pleacă,
Şuierând subţire Vântului să treacă ...
............................................................
La etajul patru, nu e fir de iarbă
Şi de dor de verde sângele-o să-mi fiarbă!

Iar de dorul sincer şi voinţa oarbă,
Beţele fac frunze, sevă-ncep să soarbă:

Plopii copilandri, nimeni nu-i întrece,
Cresc o zi cât anul, şi-ntr-un an ca-n zece.

Şi-ntr-o dimineaţă, susurând în ton,
Mi-au ajuns cu fruntea până la balcon

Ea – plopiţă albă, gingaşă, zglobie,
Plopul tânăr – ager, coamă aurie.

Într-o noapte, vârful i l-a rupt unVânt
Încercând să-l plece până la Pământ.

Dar după furtună creşte mai bărbat,
Cu frunzişul verde, mai întunecat.

Crengi mai viguroase – braţe către Cer,
Culegând lumina stelelor ce pier.

Stăm la sfat în noapte, luminaţi de Lună,
Înţelepţii lumii: tună şi ne-adună!

Omul, ce în lume, cel mai sus se crede,
Ia învăţătură de la regnul verde

Cum că: “pribegia pe cărări mărunte
Sigur îl va pierde printre amănunte;

Multele tentaţii ce-i îmbie mersul,
Rup comunicarea sa cu Universul!”
. ......................................................
La etajul patru, cu priviri senine,
Cerul vine astăzi, singur, către mine.

Plopu-mi face semne, cuibul îmi arată,
Porumbei sălbatici cântă şi-i dau roată.

iunie 1983

Comoara

Pe drumul ce duce
suind Dealul Morii,
Un gând te abate
spre Grota Comorii.

Se pare că nimeni
nu ştie o iotă
De felul comorii
ascunse în grotă.

Spre grotă, agale,
de văd că te-ndrepţi,
Îşi dau cu părerea
nebuni şi-ţelepţi:

“ – Există comoara-
dar nu-i chiar comoară,
Nu sunt nestemate,
ai fost tras pe sfoară ! ”

Trăind singuratici,
vorbind doar cu aştrii,
Comoara din grotă
o văd doar sihaştrii:

În liniştea grotei,
în noapte deplină,
Coboară în taină
Lumina Divină.

“- Cosmice vibraţii
hoinărind besmetic
Au creat în grotă
un nod energetic,

Spun iniţiaţii.
Iar prin grota noastră,
Spre Divinitate
avem o fereastră. ”

Liber

Degetele minţii pipăie atent,
Prin firide, gândul – fir incandescent.

Gândul, liber noaptea, ca un abur zboară
Şi-n aureolă capul înconjoară.

Mânzul meu sălbatec, mândru, ne-nvăţat,
Toţi dresorii lumii urme ţi-au lăsat.

Hoinăreşte-n noapte, liber, singuratec
Căci în zori te-aşteaptă pumnul de jăratec!

Calul alb ivit în zori

Tropa-trop pe caldarâm....
Apărut din alt tărâm,
Un cal alb cu coada-n vânt
Paşte iarbă pe Pământ.

Calul alb ivit în zori
Intră-n pajiştea cu flori,
Paşte iarbă-nmiresmată
Şi cu rouă-nrourată.

Soarele de-a apărut
Calul alb a dispărut:
S-a dus iarăşi la stăpân
Pentru raţia de fân.

Un cal alb, cu coada-n vânt,
Paşte iarbă pe Pământ.
A venit din alt tărâm,
Tropăind pe caldarâm.

Azi în zori se-aude iară
Tropăit pe străzi, afară:
Eu dau fuga la fereastră
Să-l chem în grădina noastră.

Calul alb soseşte-n goană
Cu perechea lui bălană.
Fericirea şi-o nechează,
Bucuros că eu sunt trează.

Cal alb e și gândul meu
Şi-i muncit ziua din greu
Cu formule ce se-nvaţă
S-au cu lecţii despre viaţă.

Lăsat liber peste noapte
El se pierde-n căi de lapte
Zburdând liber printre stele
Singuratic ca şi ele.

Tropa-trop pe caldarâm
A zburat spre alt tărâm
Calul alb ivit în zori
Sub fereastră, printre flori.

Busteni, 2001

Furtună Solară

  Furtună mare

   E azi în Soare:

  Flăcări şi jerbe -

   Soarele fierbe.

  Câmpuri magnetice

   Aleargă bezmetice,

  Se nasc radiaţii

   Ce zburdă prin spaţii,

  Atacă Pământul,

   Odată cu Vântul,   

  Rupând electronii,

   Certând neuronii,

  Pete pe Soare-

   -Ah! Capul mă doare!

    ..

  Mâine-i Zi Mare:

   Se-anunţă-n ziare

  Eclipsă de Soare!

   Cu multă fală,

  Intrusa, fatală,

   Se-anunţă TOTALĂ.

Leana

Mamei mele...

Motto:

Tu bei ceaiul, pleci la şcoală,
Eu aduni căpşuni în poală
Tu bei ceaiul, pleci la muncă,
Eu cu boii plec pe luncă

        (Elena Stan, 1926)

Leana lui nea Petre Stan
A crescut mult într-un an!
Este încă mărunţică,
Dar cu inima voinică.

Iat-o, trece iar spre luncă,
Cu cei patru boi de muncă.
Bouri albi, cu mândre coarne,
Pot Pământul să-l răstoarne!

Boii, blânzi ca nişte sfinţi,
Merg în urma ei cuminţi,
Jos în luncă, la răcoare,
Unde-i apa curgătoare.


Ei pasc iarba mătăsoasă,
Iară Leana ie-şi coasă:
Strai frumos de sărbătoare,
Căci de-acum e fată mare!


Poate va ieşi la horă...
Mulţi săteni o vor de noră
Pe mezina lui nea Stan
(Soră a patru vlăjgani)

Care cântă prin zăvoi,
Păzită de patru boi,
Cu glas de privighetoare
Ce răsună-n depărtare.

Însă...cui de horă-i pasă?
Sau de rochie de miresă?
Ei degeaba dau din gură:
Leana vrea învăţătură!

Vrea...dar nu e rost de carte,
Şcoala-i doar un vis, departe,
Pentru-o fată de ţăran,
Premiantă an de an.

Şi rămâne Leana noastră
Să se uite pe fereastră,
Palidă ca după boală,
Cum colegii trec spre şcoală.

Apoi pleacă iar spre luncă
Cu cei patru boi de muncă.
Le-ampletit în coarne flori
Şi-i alintă cu cântări:

“-Bouri, boulenii mei,
Albi şi blânzi ca nişte miei,
Cu putere ca de zmei,
Aş zbura spre Rai cu ei,
Să-l găsesc pe Dumnezeu
Şi să-i spun necazul meu...”

Dar plăvanul Floricel,
Năzdrăvan de mititel,
Capul uriaş înclină
Pentru mica lui regină,

Să se urce-n tron de flori
Şi s-o plimbe până-n zori,
Legănată între coarne
Uşurel, să n-o răstoarne,

Printre flori, printre smicele,
Pe sub Cerul plin de stele,
Până Satul tot se scoală
Şi colegii trec spre şcoală.

Poate-a hotărât atunci
Că, de-o fi să aibă prunci,
Să se jure pe scriptură
Că-i va da la-nvăţătură!

După ani, când Leana-i Mamă,
Satul nu-l mai ia în seamă:
Patru prunci în bătătură
- Patru daţi la-nvăţătură!

Iar noi, pruncii ei de-atunci,
Astăzi învăţăm alţi prunci,
Despre bune, despre rele,
Despre-atomi şi despre stele.

Între Cer şi Pământ

Când mă trezesc... a câta oară?

      sub raza Conştiinţei mele,

Mă văd în lanul de secară,

      stropit cu maci şi albăstrele:

Mă arde lutul sub picioare,

      îmi răcoreşte fruntea vântul,

Iar glodu-n strânsă-mbrăţişare,

      mă face una cu Pământul.

Privirea mi se-aprinde-n Soare.

      Cupola Cerului, ispită,

Îndeamnă Gândul spre visare

      şi vis de aur se-nfiripă.

Am împletit cu multă trudă

      hamacul existenţei mele

Şi-am agăţat minunea nudă

     de-a dreptu-n Cer, de patru stele.

Eu mi-am urmat spre Cer chemarea

      ce-o ascundea în el Cuvântul,

Lăsând să piară-n hăuri scara,

      ce leagă Cerul cu Pământul.

În drumul ei prin constelaţii,

      o stea, în joacă, dă din coadă

Rotind hamacul. Şi prin spaţii

      porni în zbor voios să cadă.

Privesc în jos întâia oară

      prin plasa rară de hamac.

Un dor în suflet se strecoară,

      dar nu ştiu vraja s-o desfac!

Pământul mă îmbie-n iarbă,

      chemarea lui mă răscoleşte.

Cu mii de şoapte mă dezmiardă:

      un om în plus la bord doreşte!

Plămadă sunt din lut şi Soare,

      am Ceru-n suflet, nesfârşit...

Spirala gândului ce doare

      Pământ şi Cer a-nlănţuit.  

Încearcă Mintea înţeleaptă

      vulcanul Inimii să stinga 

Dar se retrage şi aşteaptă

      ca Timpul fruntea să-mi atingă.

Şi râde Cosmosul în noapte,

      privind în jos cu ochi de stele,

Cum se frământă şi se zbate

      grăunţul existenţei mele...

      1984

Lecţii de Astronomie

Mi-am aţintit iarăşi spre stele

      ochi curioşi, strălucitori,

Căci m-am îndrăgostit de ele

      privindu-le de-atâtea ori.

Când eram mici şi era vară,

      Tata ne duceam la câmp.

Ne întorceam în fapt de seară,

      în carul încărcat cu fân.

Priveam în dulcea legănare

      a fânului înmiresmat

Cum liniştit stă Carul Mare

      de bolta neagră agăţat.

Privirea se-adâncea în noapte

      spre aştri. Mâna-ntind spre ei,

Căci îmi păreau aşa aproape

      şi-am vrut din Cer să fur scântei...

Iar rătăcită printre stele,

      albeşte Calea Robilor:

Bunica povestea adesea

      cum i-a salvat pe truditori.

Zăresc apoi Steaua Polară

      şi gându-mi zboară spre ocean:

Urmând-o marinarii-aflară

      mult căutatul lor liman.

Când Vântul fânul îl răsfiră

      la pândă ochii mi i-am pus:

Nu-i oare zvon din dulcea Liră

      ce străluceşte-acolo, sus?

Dar văd căzând stea după stea,

      ca toamna perele din pom:

Şi tot Bunica nespunea

      că-n lume-a mai murit un om. 

Cu ochi cuminţi, priveam în zări,

      trăgând aroma fânului

Şi m-adânceam în dulci visări

      ca orice Om cu Steaua lui...

Şi azi trăiesc tot printre stele

      căci de copil le-am îndrăgit.

Dar azi, dezleg o taină-n ele,

      chiar dacă eu am amurgit.

Şi le privesc cu încântare

      din seară, până-n dimineaţă,

Căci văd acum în fiecare

      un Soare dătător de Viaţă!

octombrie, 1957 /2003 

Imn Soarelui

Glob din hidrogen şi heliu,

      te înalţi incandescent

Salutat de Zeul Mării

       cu vestitul său trident.

Săvârşind călătoria 

       zilnică pe firmament,

Scalzi în baia ta de aur

       tot ce-i viu și permanent.

Tu apari cu Aurora 

       din Extremul Orient

Şi dispari cuprins de flăcări

       să răsari în Occident.

Laşi pe Cer Lună şi stele

       dar la termenul scadent

Iar apari în Zorii Zilei

       ca un veşnic repetent.

Răsfăţat în curcubeie,

       chiar în zilele când plouă,

Tu transformi în nestemată

       cel mai mic bobuţ de rouă!

Iar de-i chiciură pe ramuri,

       dantelată, argintie,

Tu scalzi totul, ca în basme,

       într-o baie aurie! 

Slavă şi Iubire , Ţie,

      glob cu sufletul ardent,

Azi şi mâine, pretutindeni,

      tu răspunzi mereu prezent!

2000

În zori de zi

Dorm căsuţele-n câmpie,

luminate doar de astre,

Ocrotite de strânsoarea 

Caldă a Planetei noastre.

Trec în caravane norii,

lin plutind spre destinaţii

Şi se pierd în nesfârşirea

spaţiilor dintre staţii...

Vântul care-abia adie

îi transformă în fantasme:

Uriaşi, jivine, fiare

întâlnite doar în basme.

Pe o geană de lumină

se ivesc în zare Zorii

Şi-n lumini multicolore

Aurora-mbracă norii.

S-a trezit cu rouă-n gene

noua Zi, strălucitoare,

Iar casuţele-n câmpie

râd în răsărit de Soare.

Martie, 1999

(din volumul de poezii "PRINTRE STELE") 

Plecată de la Măgurele

Plecată de la Măgurele

Pe-o ploaie tristă, fără leac,

Mă-ntorc murată pân-la piele

Şi-mi iau tovarăş... un coniac.

Ghiocul palmei îl mângâie

Trezind aromele-i de vis.

Podgorii, Toamna aurie,

Aduc nectar din Paradis.

Un fulger globular îmi pare

În cupa mică de cristal,

Sau, chiar un concentrat de Soare,

Cu irizări de foc bengal.

O alchimie de maestru

Sublimă gândurile grele...

Din tina globului terestru

Mă proiectează către stele.

Noiembrie, 1976

 (din volumul de poezii "PRINTRE STELE")