Cântecul Iubirii

Sub plopii-nalţi, fremătători,
De lângă râul ce se-ngână
Cu-al morii cântec monoton
Şi-n unde lunecând suspină,


Stăteam privind atent spre Soare
Cum zarea-n flăcări o scălda
Şi-un cântec prinde să-nfioare
Un suflet singur ce tânjea...


Cântarea-l arde, dureroasă
Şi vocii nu-i mai pune frâu.
Se-nalţă caldă, mlădioasă,
Pe-acordul moară, plopi şi râu.


Când zbuciumată e, ca marea
Tălăzuindu-se-n furtună,
Când lină, tristă ca visarea
Târzie, sub un clar de lună.
.......................................................................
.
Din luncă fete-n stol se-ntorc
Râzând voioase pe-nserat.
Şi-o clipă, au rămas pe loc
S-asculte glasul de bărbat.


O clipă...şi apoi s-au dus
Spre satul lor din nou râzând
Şi s-au pierdut către Apus
Iar cântul le-a fugit din gând...
...................................................................

Din furtunatica lor ceată
Care-a trecut nepăsătoare
În urmă s-a oprit o fată,
Ghicind în cântec o chemare.

Se-apropie încet de locul
Unde străinul călător
Încearcă să aprindă focul
Şi cântă cu atâta dor.

“- Ce cântec e acesta, oare,
Din drumul meu de m-a oprit ?
L-ascult şi sufletul mă doare
De parcă el mi l-a vrăjit ! ”


“- Acesta-i Cântecul Iubirii,
Chemarea inimii spre Soare,
Filonul sfânt, Speranţa Firii,
De nu-l urmezi, Speranţa moare ! ”


Băiat şi fată au pornit
Strângându-se uşor de mână...
Se pierde cântu-n zări adânci,
Iar ei se pierd sub clar de Lună.

1958