Cocoşul

Pe gard, eliberat de gravitaţie,
Stând încordat, e tot o aspiraţie.
Iar cântul său sonor e chintesenţă
De ideal, lumină şi cadenţă.

Curaj şi viaţă-n pieptul lui tresaltă,
Lovind în bolta Cerului înaltă,
Cu glasul ce răsună peste noapte
Şi-alungă somnul speriat de moarte.

Cocoșul, încordat, e tot un strigăt,
Un glas sonor spre ceruri înălțat,
Ca un semnal sau o chemare
Pornite din gâtlej codificat.

E trâmbiţa care anunţă zorii,
Săgeată repezită în tării,
Să sgâlţâie din somn nemuritorii,
Să-ntrebe de păcatul cel dintâi.

E parcă un protest sau o-ntrebare,
Spre cerul-albastru cum stă avântat,
Şi întrebarea n-are amânare:
“ –Mărite Doamne, Omul e iertat?”

Cocoşul arcuit e curcubeul,
In spaţii, peste timpuri aruncat,
Menit să-mpace Omul si cu Zeul,
Precum a fost în Munţii Ararat!