Între Cer şi Pământ

Când mă trezesc... a câta oară?

      sub raza Conştiinţei mele,

Mă văd în lanul de secară,

      stropit cu maci şi albăstrele:

Mă arde lutul sub picioare,

      îmi răcoreşte fruntea vântul,

Iar glodu-n strânsă-mbrăţişare,

      mă face una cu Pământul.

Privirea mi se-aprinde-n Soare.

      Cupola Cerului, ispită,

Îndeamnă Gândul spre visare

      şi vis de aur se-nfiripă.

Am împletit cu multă trudă

      hamacul existenţei mele

Şi-am agăţat minunea nudă

     de-a dreptu-n Cer, de patru stele.

Eu mi-am urmat spre Cer chemarea

      ce-o ascundea în el Cuvântul,

Lăsând să piară-n hăuri scara,

      ce leagă Cerul cu Pământul.

În drumul ei prin constelaţii,

      o stea, în joacă, dă din coadă

Rotind hamacul. Şi prin spaţii

      porni în zbor voios să cadă.

Privesc în jos întâia oară

      prin plasa rară de hamac.

Un dor în suflet se strecoară,

      dar nu ştiu vraja s-o desfac!

Pământul mă îmbie-n iarbă,

      chemarea lui mă răscoleşte.

Cu mii de şoapte mă dezmiardă:

      un om în plus la bord doreşte!

Plămadă sunt din lut şi Soare,

      am Ceru-n suflet, nesfârşit...

Spirala gândului ce doare

      Pământ şi Cer a-nlănţuit.  

Încearcă Mintea înţeleaptă

      vulcanul Inimii să stinga 

Dar se retrage şi aşteaptă

      ca Timpul fruntea să-mi atingă.

Şi râde Cosmosul în noapte,

      privind în jos cu ochi de stele,

Cum se frământă şi se zbate

      grăunţul existenţei mele...

      1984