Ca o adiere

Nu-i fată de crai şi nici de-mpărat
Şi nici frumuseţe vestită,
Dar sufletu-i este izvor minunat,
Iubeşte viaţa cu dor nesecat,
Cu dragoste nemărginită.


Iar şoapta ce tainic pătrunde prin geam,
Venind din străfunduri de lume,
O chiamă să vadă tăcutul ocean
Pe care plutesc fără ţintă de ani
Corăbii de-argint fără nume.

Ea pasul şi-l poartă uşor, fermecat
De zvonul cel tainic, ce vine
Pe strunele inimii sale cântat.
Şi, cu capul uşor pe fereastră plecat,
Răspunde chemării divine:


“-Hei ! Cine-i pribeagul, acest călător
Ce-şi poartă chemarea prin lume,
Ce pare mânat totdeauna de-un dor,
Cu arc şi săgeţi ca un zeu zburător.
Hai, spune: el are un nume?”

Doar ramurii care îi bate-n fereastră
Îi spune că ştie cuvântul...
În ochii ei mari e o teamă firească.
Dar, un şuier venit dinspre zarea albastră
Prelung îi şopteşte: “-Este Vââântul!”

Dar iată-l! Zglobiu şi gingaş , ea îl vede
Cum vrea printre frunze să treacă.
Străbate cu freamăt prin mantia verde
Şăgalnic se joacă prin buclele-i negre,
Îi fură-un sărut, apoi pleacă!

S-a dus ca un vis şi se-afundă în zare,
În grabă străbate Pământul...
Ea simte că inima-i bate mai tare,
Năvalnic răsună în ea o chemare:
Să plece şi ea ca şi Vântul!

Dar Vântul ce-n ramuri tot face popas
Şi fata sărută hoţeşte,
El, care sol de furtuni a rămas,
A norilor neagră cortină a tras
Şi Luna zâmbind se iveşte.


E Zâna Iubirii. Cu mers maiestos
Se plimbă-n grădina de stele.
Privindu-şi supuşii cu zâmbet duios,
Revarsă o ploaie de raze în jos,
În calea pornirii rebele.


Iar fata, cu chipul ca-n vis luminat,
La lună privind îi zâmbeşte.
Cu gândul spre stele acum a zburat
Şi vise de aur din raze-a-nsăilat
Ca omul ce-n taină iubeşte.

(1956)