Cântecul Iubirii

Sub plopii-nalţi, fremătători,
De lângă râul ce se-ngână
Cu-al morii cântec monoton
Şi-n unde lunecând suspină,


Stăteam privind atent spre Soare
Cum zarea-n flăcări o scălda
Şi-un cântec prinde să-nfioare
Un suflet singur ce tânjea...


Cântarea-l arde, dureroasă
Şi vocii nu-i mai pune frâu.
Se-nalţă caldă, mlădioasă,
Pe-acordul moară, plopi şi râu.


Când zbuciumată e, ca marea
Tălăzuindu-se-n furtună,
Când lină, tristă ca visarea
Târzie, sub un clar de lună.
.......................................................................
.
Din luncă fete-n stol se-ntorc
Râzând voioase pe-nserat.
Şi-o clipă, au rămas pe loc
S-asculte glasul de bărbat.


O clipă...şi apoi s-au dus
Spre satul lor din nou râzând
Şi s-au pierdut către Apus
Iar cântul le-a fugit din gând...
...................................................................

Din furtunatica lor ceată
Care-a trecut nepăsătoare
În urmă s-a oprit o fată,
Ghicind în cântec o chemare.

Se-apropie încet de locul
Unde străinul călător
Încearcă să aprindă focul
Şi cântă cu atâta dor.

“- Ce cântec e acesta, oare,
Din drumul meu de m-a oprit ?
L-ascult şi sufletul mă doare
De parcă el mi l-a vrăjit ! ”


“- Acesta-i Cântecul Iubirii,
Chemarea inimii spre Soare,
Filonul sfânt, Speranţa Firii,
De nu-l urmezi, Speranţa moare ! ”


Băiat şi fată au pornit
Strângându-se uşor de mână...
Se pierde cântu-n zări adânci,
Iar ei se pierd sub clar de Lună.

1958

Iubesc...

Simt inima că-mi bate tot mai tare,
Zadarnic mai încerc s-o ţin în frâu.
Avânt îşi ia, cântând fără-ncetare,
Iar gândul ar lega-o cu un brâu.

Ruşine-mi e cuiva să povestesc-
Ca pe-o comoară taina o păstrez
Şi nimeni nu ghiceşte că iubesc,
Că-n nopţi cu lună eu la el visez.


Au înţeles doar ochii mari, adânci,
Că gându-mi zboară către el hoinar
Şi simt puterea de-nverzite lunci,
A ochilor, cum mă atrage iar.


Se-ascunde vântu-n părul blond, rebel,
Ca vara printre spicele de grâu
S-a cuibărit şi ceru-n ochi la el...
Iubirea mea, cum să te ţin în frâu ?


Îl vezi şi tu, senin şi zâmbitor,
Cum trece şi mă lasă fără grai -
Îmi pare că-i un vis rătăcitor
Şi-mi este drag ca soarele bălai.

august 1957

Ca o adiere

Nu-i fată de crai şi nici de-mpărat
Şi nici frumuseţe vestită,
Dar sufletu-i este izvor minunat,
Iubeşte viaţa cu dor nesecat,
Cu dragoste nemărginită.


Iar şoapta ce tainic pătrunde prin geam,
Venind din străfunduri de lume,
O chiamă să vadă tăcutul ocean
Pe care plutesc fără ţintă de ani
Corăbii de-argint fără nume.

Ea pasul şi-l poartă uşor, fermecat
De zvonul cel tainic, ce vine
Pe strunele inimii sale cântat.
Şi, cu capul uşor pe fereastră plecat,
Răspunde chemării divine:


“-Hei ! Cine-i pribeagul, acest călător
Ce-şi poartă chemarea prin lume,
Ce pare mânat totdeauna de-un dor,
Cu arc şi săgeţi ca un zeu zburător.
Hai, spune: el are un nume?”

Doar ramurii care îi bate-n fereastră
Îi spune că ştie cuvântul...
În ochii ei mari e o teamă firească.
Dar, un şuier venit dinspre zarea albastră
Prelung îi şopteşte: “-Este Vââântul!”

Dar iată-l! Zglobiu şi gingaş , ea îl vede
Cum vrea printre frunze să treacă.
Străbate cu freamăt prin mantia verde
Şăgalnic se joacă prin buclele-i negre,
Îi fură-un sărut, apoi pleacă!

S-a dus ca un vis şi se-afundă în zare,
În grabă străbate Pământul...
Ea simte că inima-i bate mai tare,
Năvalnic răsună în ea o chemare:
Să plece şi ea ca şi Vântul!

Dar Vântul ce-n ramuri tot face popas
Şi fata sărută hoţeşte,
El, care sol de furtuni a rămas,
A norilor neagră cortină a tras
Şi Luna zâmbind se iveşte.


E Zâna Iubirii. Cu mers maiestos
Se plimbă-n grădina de stele.
Privindu-şi supuşii cu zâmbet duios,
Revarsă o ploaie de raze în jos,
În calea pornirii rebele.


Iar fata, cu chipul ca-n vis luminat,
La lună privind îi zâmbeşte.
Cu gândul spre stele acum a zburat
Şi vise de aur din raze-a-nsăilat
Ca omul ce-n taină iubeşte.

(1956)

Miracol

Tatăl nostru, carele eşti în ceruri,
Fiinţa-ţi blândă, plină de iubire,
Străbate veşnic cosmicele geruri
Spre-a ajuta această omenire.

Ne dărui pâinea cea de toate zilele,
Prin taina sfintei liturghii mereu
Şi ne îndemni la toate slujbele:
“- Luaţi, mâncaţi, acesta-i trupul meu!”

Din vinul roşu, sfinţit în altar,
Ne-mpărtăşim de sfinte sărbători.
Sfioşi, primim rubinul dat în dar
Şi-ndemnul: “- Fiţi mai iubitori !

Împărăţia Ta e fără de sfârşit!
Şi să-nţeleg îmi este foarte greu
Acest miracol, ce s-a săvârşit,
Că Tu cu mine poţi să fii mereu!

Că Ţi-ai făcut intrarea triumfală
În mintea mea, de obicei rebelă,
Că inima-mi, de rugă, e capelă,
Iar pentru cânt de slavă – catedrală

Rugă (2)

Într-o zi, Doamne, m-am ivit
Şi-am năvălit în lumea asta,
Cu ţipăt straşnic de voinic
Pornit la luptă cu năpasta.

N-a fost doar o năpastă, Doamne,
La multe încercări m-ai pus...
Dar, iată, după-atâtea toamne,
Pot încă sta cu fruntea sus.

O, Doamne, simt, nu m-ai uitat
Pierdut în lanul suferinţei,
Căci, altfel, cum aş fi aflat
Şi bucuria biruinţei?

Privesc azi Răsăritul, Doamne,
Şi număr anii câţi s-au dus:
Te rog, dă-mi tot atâtea Toamne,
De astăzi, până la Apus!

30 octombrie 1990

Rugă (1)

Acum, la jumătate veac,
Spre Tine, Doamne-ndrept o rugă:
Dă-mi contra bătrâneţii leac
Şi nu-mi lăsa anii să-mi fugă.

Să-mi dai răgaz ochii să-mi bucur
Cu dansul lunilor ce trec,
Din suflet grijile să-mi scutur
Şi cu amicii să petrec.

Mai am de mers la nunţi, botezuri,
Misterul vieţii să-l dezleg
Şi din atâtea mii de crezuri,
Pe cel adevărat s-aleg.

Şi multe-aş vrea să mai fac, Doamne,
Cu dragoste şi-nţelepciune.
Te rog, mai dă-mi un veac de toamne
Cu zile aurii şi bune.


30 octombrie 1989

Coboară, Doamne !

Se-nalţă schela înspre creste
Dar pân-la Ceruri mult mai este,
Chiar dacă turla cea semeaţă
De norii trecători se-agaţă...

Lăcaşul sfânt, o mână-aleasă
L-a-mpodobit ca pe-o mireasă.
A zugrăvit în el toţi Sfinţii
Şi Mucenicii şi Părinţii.

Trăind în post şi rugăciune,
Departe de deşărtăciune,
Creştinu-ngenunchiat aşteaptă
Din Cer – o judecată dreaptă.

Privirea lui se-ndreaptă-n sus,
Spre Pantocratorul Iisus:
Coboară, Doamne, printre noi
Cu razele ce vin şuvoi !

S-auzi cântările de slavă,
Osana, liturghia gravă,
Ce Ţie îţi sunt închinate
Şi Maicei Tale Preacurate.

Ne este dor...

Mileniul a debutat cu ură,
Cu certuri şi dispute între fraţi...
Războiul ne-a ajuns în bătătură,
Dar nu ne vrem în el amestecaţi.


Ne este dor de Pace şi Iubire...
Ah, vino Doamne, iarăşi printre noi:
Îmbrăţişează iar întreaga omenire
Şi-aruncă curcubeie peste ploi !

Crucea de pe Caraiman

Navigând spre zări celeste
Nori uşori plutesc agale,
Se strecoară printre creste
Şi coboară până-n vale.


Azi, cu coama argintată
De o proaspătă ninsoare,
Caraimanul îşi arată
Fruntea-n Răsărit de Soare.


Privind Crucea ca prin ceaţă
Devin martor la mister:
Văd schimbarea Lui la faţă
Şi-nălţarea către Cer.


El, Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat,
În menirea Lui divină
Răstignit şi înviat.


-Cruce tandră ca Iubirea,
Unind Cerul cu Pământul,
Ţii în braţe omenirea
Cum îţi este Legământul.


-Cruce albă, luminată,
Perla lumilor creştine,
Mă simt bună şi curată
Când mă rog privind spre tine.


-Cruce sfântă, înălţată
Pe masivul Caraiman,
Ţie mă închin plecată,
Zi de zi şi an de an.

Cocoşul

Pe gard, eliberat de gravitaţie,
Stând încordat, e tot o aspiraţie.
Iar cântul său sonor e chintesenţă
De ideal, lumină şi cadenţă.

Curaj şi viaţă-n pieptul lui tresaltă,
Lovind în bolta Cerului înaltă,
Cu glasul ce răsună peste noapte
Şi-alungă somnul speriat de moarte.

Cocoșul, încordat, e tot un strigăt,
Un glas sonor spre ceruri înălțat,
Ca un semnal sau o chemare
Pornite din gâtlej codificat.

E trâmbiţa care anunţă zorii,
Săgeată repezită în tării,
Să sgâlţâie din somn nemuritorii,
Să-ntrebe de păcatul cel dintâi.

E parcă un protest sau o-ntrebare,
Spre cerul-albastru cum stă avântat,
Şi întrebarea n-are amânare:
“ –Mărite Doamne, Omul e iertat?”

Cocoşul arcuit e curcubeul,
In spaţii, peste timpuri aruncat,
Menit să-mpace Omul si cu Zeul,
Precum a fost în Munţii Ararat!

Plopul

La etajul patru e fereastra mea:
Nici la iarbă verde, nici lângă vreo stea.

Nu aud cum creşte tainic firul ierbii
Şi n-aud, în noapte, cum aleargă cerbii.

Meri în floare-şi saltă crengile rotate,
Drumul pân-la mine-l fac pe jumătate.

Doi Brăduţi din basme, frunţile semeţe
Îşi întind spre mine să le dau bineţe.

Sunt şi două beţe, între brazi şi măr:
Vântul când se-abate le ia în răspăr.

Fără supărare, beţele se pleacă,
Şuierând subţire Vântului să treacă ...
............................................................
La etajul patru, nu e fir de iarbă
Şi de dor de verde sângele-o să-mi fiarbă!

Iar de dorul sincer şi voinţa oarbă,
Beţele fac frunze, sevă-ncep să soarbă:

Plopii copilandri, nimeni nu-i întrece,
Cresc o zi cât anul, şi-ntr-un an ca-n zece.

Şi-ntr-o dimineaţă, susurând în ton,
Mi-au ajuns cu fruntea până la balcon

Ea – plopiţă albă, gingaşă, zglobie,
Plopul tânăr – ager, coamă aurie.

Într-o noapte, vârful i l-a rupt unVânt
Încercând să-l plece până la Pământ.

Dar după furtună creşte mai bărbat,
Cu frunzişul verde, mai întunecat.

Crengi mai viguroase – braţe către Cer,
Culegând lumina stelelor ce pier.

Stăm la sfat în noapte, luminaţi de Lună,
Înţelepţii lumii: tună şi ne-adună!

Omul, ce în lume, cel mai sus se crede,
Ia învăţătură de la regnul verde

Cum că: “pribegia pe cărări mărunte
Sigur îl va pierde printre amănunte;

Multele tentaţii ce-i îmbie mersul,
Rup comunicarea sa cu Universul!”
. ......................................................
La etajul patru, cu priviri senine,
Cerul vine astăzi, singur, către mine.

Plopu-mi face semne, cuibul îmi arată,
Porumbei sălbatici cântă şi-i dau roată.

iunie 1983

Comoara

Pe drumul ce duce
suind Dealul Morii,
Un gând te abate
spre Grota Comorii.

Se pare că nimeni
nu ştie o iotă
De felul comorii
ascunse în grotă.

Spre grotă, agale,
de văd că te-ndrepţi,
Îşi dau cu părerea
nebuni şi-ţelepţi:

“ – Există comoara-
dar nu-i chiar comoară,
Nu sunt nestemate,
ai fost tras pe sfoară ! ”

Trăind singuratici,
vorbind doar cu aştrii,
Comoara din grotă
o văd doar sihaştrii:

În liniştea grotei,
în noapte deplină,
Coboară în taină
Lumina Divină.

“- Cosmice vibraţii
hoinărind besmetic
Au creat în grotă
un nod energetic,

Spun iniţiaţii.
Iar prin grota noastră,
Spre Divinitate
avem o fereastră. ”

Liber

Degetele minţii pipăie atent,
Prin firide, gândul – fir incandescent.

Gândul, liber noaptea, ca un abur zboară
Şi-n aureolă capul înconjoară.

Mânzul meu sălbatec, mândru, ne-nvăţat,
Toţi dresorii lumii urme ţi-au lăsat.

Hoinăreşte-n noapte, liber, singuratec
Căci în zori te-aşteaptă pumnul de jăratec!

Calul alb ivit în zori

Tropa-trop pe caldarâm....
Apărut din alt tărâm,
Un cal alb cu coada-n vânt
Paşte iarbă pe Pământ.

Calul alb ivit în zori
Intră-n pajiştea cu flori,
Paşte iarbă-nmiresmată
Şi cu rouă-nrourată.

Soarele de-a apărut
Calul alb a dispărut:
S-a dus iarăşi la stăpân
Pentru raţia de fân.

Un cal alb, cu coada-n vânt,
Paşte iarbă pe Pământ.
A venit din alt tărâm,
Tropăind pe caldarâm.

Azi în zori se-aude iară
Tropăit pe străzi, afară:
Eu dau fuga la fereastră
Să-l chem în grădina noastră.

Calul alb soseşte-n goană
Cu perechea lui bălană.
Fericirea şi-o nechează,
Bucuros că eu sunt trează.

Cal alb e și gândul meu
Şi-i muncit ziua din greu
Cu formule ce se-nvaţă
S-au cu lecţii despre viaţă.

Lăsat liber peste noapte
El se pierde-n căi de lapte
Zburdând liber printre stele
Singuratic ca şi ele.

Tropa-trop pe caldarâm
A zburat spre alt tărâm
Calul alb ivit în zori
Sub fereastră, printre flori.

Busteni, 2001